Critica unui necritic

Nu sunt critic literar, nici nu pretind să fiu. Însă, am nişte păreri ca tot omu’. Este dreptul meu dacă vreau să le exprim sau nu. Multe persoane m-au sfătuit să nu o fac însă, tot timpul există şi oameni ca mine care au un cuvânt de spus (cu voce tare) şi sunt gata să suporte consecinţele. Aşa că, la sugestia domnului Soviany, am să spun ce îmi place şi ce nu-mi place la cărţile mai jos menţionate.

Cartea lui Felix Nicolau, Tandru şi rece, nu îmi place pentru că, în opinia mea, modernitatea pierde esenţa unui adevărat roman, indiferent de ce natură e. Îmi place poezia lui Felix, la fel şi critica însă, proza, adică acest roman, nu m-a convins deloc. Amalgamul de expresii vulgare, cele două planuri paralele iniţial, care ajung să se întrepătrundă în final, neconcordanţa dintre timpuri (destul de sesizabilă), nu îmi inspiră decât…neinspiraţie. În fine, tema nu m-a impresionat deloc. Eroul nostru care iubeşte două femei, a doua devine bărbatul din planul al doilea, finalul neinspirat…nu, nu mi-a plăcut.

Poezia Mirunei Valda este oribilă. Da, are şi părţi bune, mă refer la expresiile (puţine la număr) reuşite din câteva poezii. Acum vorbesc despre Extrauterine, cartea de debut a Mirunei. Poezia aia e o aiureală scrisă după ce ai încercat să-ţi tai venele în cadă. Ea vrea să demonstreze că este vulgară, însă devine de o vulgaritatea “necomestibilă”. Nu îi reuşeşte deloc.

Poezia lui Oana Cătălina Ninu este la fel de oribilă. Nu zic că nu are talent Oana, are, însă nu ştie cum să-l folosească. Poezia ei este o aiureală…derivată din alăturarea unor termeni urâţi cu termeni frumoşi prin definiţie. Într-o expresie: nu sunt în concordanţă! Drept urmare, nu-ţi dai seama de ceea ce vrea să zică. Mie îmi transmite o stare aiurea, nasoală, încât nu aş mai citi ceva scris de ea. Deci, degeaba ai talent dacă nu ştii să-l foloseşti.

Poezia lui SGB are mai multe părţi bune decât ale celor două. Însă, per total, tot o aiureală e. cred eu că nu îi plac metaforele lui Bogdan, dar nici cuvintele vulgare în exces nu au sens. Este un fel de jurnal intim pus pe hârtie oficială. Sunt unele lucruri drăguţe la unele poezii, un fel de meditare filozofică, însă, astea sunt izolate. Presupun că se poartă genul ăla de poezie de a luat premiile Mihai Eminescu şi Iustin Panţa (Chipurile).

Eu rămân la metafore. Iar dacă nu sunt metafore multe, măcar să fie o poezie cu introducere, cuprins şi încheiere. Adică să aibă noimă şi să transmită ceva acea poezie. Despre asta e vorba, nu?

În fine, mâine, pe 11 februarie, se împlineşte un an de când l-am întâlnit pe Sorin Ivaşcu. Am mai scris de el, un om extraordinar! Păcat că el a ales să dispară ca o nălucă. Nu spun mai multe. Doar că, cândva, în viaţa asta a mea, o să-l caut şi o să-l găsesc.

Unii merită “mulţumesc”, alţii- “te urăsc”

Nu sunt fericită pentru că ceea ce văd în ziua de azi (ceea ce se numeşte “poezie de calitate” şi este apreciată) îmi irită irişii. Sunt fericită însă, că mai sunt şi oameni care promovează cultură de calitate şi tineri poeţi. Da, trebuie să li se dea un premiu şi să fie ajutaţi cu bani pentru că ceea ce fac ei se numeşte “efort cultural”, nu ceea ce scriu alţii pentru a ocupa şi ei un loc la masa scriitorilor sau pentru a fi şi ei menţionaţi de Manolescu, mâine-poimâine. Eu am întâlnit până acum vreo patru persoane care luptă pentru a încuraja tinerii: Emanuel Pope merită un premiu de excelenţă pentru ceea ce face. A înfiinţat Cititorul de proză, apoi revista online “Faleze de piatră”, unde sunt încurajaţi tinerii aspiranţi la o carte de debut.
Nicolae Silade, directorul de la Actualitatea Literară, din Bucureşti, este iar un om care merita un premiu. Chiar dacă ziarul este lunar, apar tinerii care scriu poezie, proză sau articole despre unele evenimente. Este de apreciat că dânsul dă o şansă celor care nu au debutat încă (unii au debutat deja) să se afirme.
Ştefan Doru Dăncuş, director la revista “Singur”, face eforturi de a ajuta cultura şi implicit pe cei talentaţi. Pe siteul revistei se poate înscrie oricine şi poate posta acolo. Este o şansă, precum spuneam, pentru afirmarea celor care deocamdată nu au câştigat un debut sau nu au ajuns pe culmi precum alţii.
Ultimul l-am lăsat pe amicul meu, Valentin Leahu. Este el aşa cum este, dar mai publică din când în când în revista sa “Cenaclul de la Păltiniş” tinerii, chiar liceeni. De apreciat ceea ce face. În acest fel îi mulţumesc pentru că mi-a publicat două poeme, în postura de câştigătoare a concursului naţional “Student Creation”. Este a doua oară când apar în revistă.

Aceşti sunt oamenii care merită un sincer “mulţumesc”, nu cei care se încurajează între ei, îşi cumpără propriile cărţi sau se pupă în fund reciproc, scuzaţi’ expresia!
Am terminat de citit şi cartea lui Felix Nicolau, Tandru şi rece. Nu m-a impresionat romanul lui modern. Mă aşteptam la altceva, poate că alţii apreciază proza sau poezia modernă, eu încă nu am ajuns la stadiul în care să tolerez poezia lui SGB, a Mirunei Vlada, a Oanei Ninu, sau proza lui Felix. Faptul că eu cunosc un om, nu înseamnă că trebuie să-mi placă şi cartea lui.

am avut…mai am încă

nu mă întrebaţi de ce sunt răutăcioasă pentru nu ştiu să vă răspund. nu toţi suntem până la urmă? unii mai mult, alţii mai puţin…

am avut şi eu o prietenă la Sibiu şi nu mai e
am avut şi eu o simpate pentru facultatea mea şi nu mai e
am avut şi eu un coleg cu care mă înţelegeam bine şi nu mai e
am avut şi eu o dragoste pentru ziaristică, încă mai e
am avut şi eu o dragoste pentru poezie, nu va dispărea niciodată

dezacordurile sunt crengi crescute aiurea în copac…

Adevărul din spatele zâmbetelor

Habar nu am cum timpul zboară, ultima dată când am verificat nu avea aripi. Şi totuşi, uimirea ce stă atârnată pe mine ca frunzele unui copac, nu fuge oricât aş alunga-o. Între timp, am trecut de nişte examene, am frunzărit puţin prin interior să fiu sigură că nu mi-am pierdut şi ultima brumă de creativitate. Am mai scris puţin, am mai iubit puţin, iar într-un final mi-am dat seama că de multe ori sunt degeaba pe acest pământ. Momentele în care sunt rece şi refuz oamenii ca pe o mâncare stricată în provoacă greaţa trăirii. Habar nu am cine sunt, de ce scriu sau pentru cine scriu. Nici măcar nu mai pot scrie ca un om normal. Nici măcar nu îmi dau seama dacă viaţa mea este aşternută frumos în caietul lui Dumnezeu sau nu vrea să asculte poruncile.
Prietenii, ei au dispărut precum ceaţa. Mă tot întreb unde, sau de ce? În jur sunt numai oameni care judecă, fără măcar să aibă demnitatea de a se uita în propria ogradă. “nu ai scris bine”, “nu ai pus întrebările corecte”, “nu ai mâncat la timp”, “nu ai învăţat suficient”, “nu ştii să te faci plăcută”…aceste judecăţi sunt doar boabe de prostie spuse la repezeală. Adevărul, cum se şi spune, doare cel mai tare. Cei mai mulţi dintre noi nu ştim să-i facem faţă cum ar trebui, nu ştim să îl lăsăm să se prelingă pe piele ci îl aruncăm ca pe o piatră în celălalt. Cu ce rost, cum mai putem oare urma calea cea bună dacă ne e teamă să spuneam adevărul în faţă sau să recunoaştem atunci când greşim? De ce oare suntem atât de inconştienţi când rănim pe ceilalţi şi nici nu ne dăm seama de ce prostii am spus sau ce am făcut? Dacă nu ne deschideam ochii, atunci cine să o facă?

Săptămâna trecută am aflat despre o femeie că a fost omorâtă în satul în care stă bunica mea. O cunoşteam. Acolo, în satele României, există defapt adevărul nostru. Acolo, unde zâmbetele nu sunt false pentru că timpul nu îţi permite. Şi ce oameni, ce oameni…!!! Soţul ei a omorât-o cu cuţitul la beţie. Era mama unui fost coleg de generală. Acum au rămas cei doi copii, fostul meu coleg şi fratele lui mai mic. Mama în pământ şi tatăl în puşcărie. Nu înţeleg cum ai puterea să ridici cuţitul asupra unei fiinţe umane, să o tai ca şi cum ai tăia o găină. Nu pot să îmi imaginez cum pot aceşti oameni trăi cu asemenea poveri. Nu ar fi primul caz în acel sat. Doi veri de ai mei au fost omorâţi cu sapele acum câţiva ani. În satele astea se întâmplă tot felul de minuni, în satele astea lumea e atât de crudă, atât de murdară…poate că e televizorul de vină sau poate că…beţia e o crimă în sine. Vorbesc de alţii…familia mea are o pată din cauza beţiei…nu mai e nimic de spus.

Scriu, pot să scriu de o mie de ori mai bine decât o făceam acum câteva luni. Nu am timp, dar, când pot scriu. Am învăţat că, deşi unii cred cu tărie, siteurile astea literare nu sunt un reper în viaţă. Mulţii dintre cei de acolo sunt atât de falşi încât ţi-ar sfâşia carnea dacă le-ai răni orgoliul. Sunt sătulă de fiţele scriitorilor în general (mai veniseră unii la Sibiu acu’ ceva timp şi după ce au plecat se dădeau mari că sunt nu ştiu cine. de parcă trebuia să le pup tălpile, fuck it!), da’ păi de netalentaţii de pe siteuri. Nu că aş fi eu un reper în literatură, dar cu singuranţă nu vreau să am asemenea etichete. De curând am aflat că de pe agonia.ro s-a retras Laurenţiu Orăşanu, un editor care m-ar fi ucis cu o lovitură de cuţit (sper că urmăreşte şi el emisiunea aia de critică literară de pe TVR Cultural, tocmai i-a fost făcută muci cartea lui nouă). Ar mai fi câţiva editori care ar trebui să plece de acolo, însă, când au fost oamenii imparţiali, obiectivi? Poate pe vreme lui Decebal…Şi eu m-am retras până una alta. Nu mă apuc să zic de ceea ce cred despre agonia.ro. Mi-ar lua multe zile. Revin când am să fiu tratată corect, fără prejudecăţi, stereotipuri…Ar fi cazul să amintesc şi de Mihai Duţescu de pe rolit care tot aşa: ce frumos eşti dar ce te-aş arunca la gunoi! O las baltă, asemenea oameni nu merită nici “bună ziua”.

În sesiunea asta mi-a mers mai rău…ochii frumoşi, mintea puţină (cam aşa merge treaba). În fine, nu m-a făcut mama frumoasă…o să-i reproşez când o voi întâlni pentru prima dată în viaţa mea. Mai întâi o să o întreb ce dracu’ a fost în capul ei de m-a făcut dacă m-a părăsit. Şi o să o mai întreb dacă se roagă la Dumnezu să-i mai dea creier să nu mai facă atâţia copii şi să-i lase? Ştiu, o să fie judecată însă, ştiţi voi cum e să ai o mamă cu IQ-ul 50?

Şi, în fine, pe 11 februarie se împlineşte un an de când l-am cunoscut pe Sorin (un om tare deştept). Sorin m-a influenţat foarte mult. El m-a învăţat cum stă treaba cu diplomaţia şi cu viaţa în general. Acum să spun că pe 3 martie se împlineşte un an de când a şi dispărut. Şi de când îl caut…A fost singurul necunoscut care m-a marcat, singurul care a ştiut să explice lucrurile simple. Nu ştiu pe unde e, nu ştiu ce face, nu ştiu dacă o să-l mai văd vreodată, cert e că nu trebuie să cunoşti un om zece ani să te schimbe, e de ajuns şi o lună…

bunica ştia

am crezut că am sădit bine colacii bunicii
le pusesem lacrimi de rumeguş
pantofi din vremea anilor ‘80
aveam mustaţă pe atunci. bunicii nu i-a plăcut niciodată mustaţa
de cele mai multe ori culegeam cireşe. le storceam de speranţă. i le dădeam cu muştar
era mâncarea ei preferată

bunica nu mi-a spus niciodată că sunt prost. sau că o să rămân singur
îmi lăsa doar bileţele ascunse pe sub perini
cu mâna de cravată şifonată şi cu scris de şcolar mă atenţiona.
cu fiecare pahar de fluturi pe care mi-l desena
învăţam mai mult să trăiesc
ea ştia ce urma să fac după moartea ai

de multe ori mă gândeam dacă nu întâlnisem un înger

moartea a fost o naştere într-un cocon nereal. aşa spunea
nu ştiu cum de o ascultam. ştiam că minte
bunica era un fel de seră fără acoperiş
ar fi primit toţi băieţii din lume pe genunchii ei
spunea că suntem sacrii
dumnezeu ne făcuse nişte cireşe de curcubeu

la înmormântare vorbea cu mine
o auzeam
de parcă aş fi fost mort în corpul unei bătrâne

02.02.2010 16:19

hurt…

îmi rup aripile somnului de diminaţa şi-mi agăţ toate speranţele pe o aţă de ardei iuţi. nu mai am nimic, decât seara trecută când lucrurile spuse de tine, pe care le adunasem într-un cufăr, au fost distruse prin cuvântul: nu-mi pasă! nu ştiu ce a fost în mintea mea de aramă să cred că pot simţii purpurul învierii prin atingerile tale. am adormit cu braţele în vise şi cu mâinile pe sub podeaua umezită. inima crudă atârnă exact ca un clopot de fier. exact ca şi cum pulberea pământului s-ar aduna doar într-o unghie călcată de maşini. ochii goi privesc ca într-un pod al copilăriei africane. îmi şterg lacrimile cu ultima speranţă pusă în cutia cu amintiri. până la urmă ce mai îmi trebuie speranţă când ai avut grijă să arunci cu trupul meu dincolo de iubire. eu sunt la minus infint pe când tu plângi la celălalt infinit.

dacă nu mi-ar tremura mâinile şi picioarele aş crede că nu mai sunt om. singurul lucru care mi-a ţinut carnea a fost iubirea. ce se va întâmpla acum când a plecat ca şi cum trandafirul nu s-ar fi născut niciodata cu petale?

reacţie la un fragment de proză

fragmentul lui Mihai Victus şi implicit dedicaţie:)

copila se plimba printre scaunele triste
ochii primaverii tarzii işi lăsau lacrimile prin tristeţea petalelor ei

dialogul între vârste tot continua ca o fâşie de ploaie arămie

poveştile stăteau agăţate de ferestrele vagonului
agitaţia şi liniştea devenind doua bile cu care se juca scriitorul

trecând, timpul vorbea cu vocea ridicată depănând regrete

şi totuşi vagonul nu era decât o altă haină a morţii
pe care o îmbrăcase în drum spre Sibiu

un crâmpei

iluzia ne roade marginile gurii
nu am ştiut să veghez de fiecare dată adierea salciilor printre vene
tu te-ai copt prea devreme
acum mergi numai pe fructele fără miez
rochia mea de vaselină este boala transparentă ce-ţi curge printre stâncile limbii

ai uitat să mergi prin mine
mâinile stacojii de lună plină

cresc copiii pielii

Povestea mea

Nu pot să cred unele chestii dar trebuie! Asta pentru că lumea se schimbă. Se schimbă al naiba de rău! Nu pot să cred cum acest timp ne mutilează feţele şi sufletele. Şi anturajul este tot unul din ingredientele schimbării unui om. Câteodată sunt răutăcioasă, câteodată excesiv de bună. Însă nimic nu se compară cu timpul din mine pentru că nu m-am schimbat. Poate fizic. Şi totuşi oamenii se schimbă şi în interior şi poate era mai bine să rămână cum erau înainte. Poveste mea e tare bizară. Cu toate că mă aflu aici. Da, a fost nevoie de un mare efort dar ce puteam să fac până la urmă? Să renunţ?
Mă gândesc la foştii mei colegi. În generală eram numai şase băieţii şi patru fete. În clasa a VIII-a am mai rămas doar nouă din cei zece colegi. Aşteptam cu nerăbdare liceu de parcă ar fi fost Dumnezeu. Eu am plecat la Negru Vodă, în Constanţa. Cele trei colege ale mele s-au pierdut: una a fugit în Italia la furat, a făcut închisoare, iar acum e măritată şi are şi copil. Alta care învăţa şi ea mai binişor s-a măritat după ceva timp (sora ei care era mai mică cu doi ani se măritase dinainte), iar cea de-a treia, care a fost cuminte o perioadă a ajuns c…a Craiovei. Nu ştiu dacă a terminat profesionala, nu ştiu ce mai face de vreo patru ani. La Negru Vodă, alţi colegi. Mi-au fost dragi cu toate că dobrogenii sunt egoişti, tare egoişti! După un an am plecat şi m-am mutat la Charles Laugier în Craiova. Am rămas prietenă cu o fată care între timp m-a trădat (iar trădarea este un lucru de care mă feresc şi nu pot ierta oamenii care fac asta). Am răcit relaţiile cu cei de acolo, era şi normal! La mine în oraş, lucrurile din liceu nu au stat prea grozav. Era în clasă un amestec de invidie, toceală, analfabetism şi prostie. Cu toate astea am luptat. Profa de mate nu mi-a dat nicio şansă aşa că am învăţat singură pentru bac şi am luat 9 , cea mai mare medie la mate din clasă. Ba chiar am reuşit să termin cu 9,60 prima medie din clasă şi a patra pe liceu. Am întrecut cele mai deştepte fete din clasă care nu mi-au iertat nota şi m-au înjurat de mama focului. Însă viaţa te răsplăteşte cumva pentru efort. Nu m-a oprit aici şi am vrut în Bucureşti la Facultatea de Jurnalistică (deşi pasiunea mea era actoria. şi la poliţie vroiam şi încă mai vreau dar nu pot). Nu s-a putut pentru că sunt pe cont propriu de ceva vreme. Aşa că am ales Sibiu tot pe banii mei, ce-i drept aici mă costă mai puţin traiul. Unii dintre foştii mei colegi nu mă iartă nici acum pentru că din cei douăzeci şi ceva doar trei au plecat în alt oraş. Jumătate din ei aveau bani, fetele în special dar ce să te faci cu capul?
Aici am fost încântată de colegii veniţi din toate colţurile ţării. Până în sesiune când nimeni nu îţi mai e prieten. Aşa că am învăţat singură, am luat toate examenele cu note mari, am luat şi bursa şi mi-am văzut de viaţă. Acum privesc în urmă: unele dintre colege s-au măritat şi vor avea copii, unele nu fac facultate, au renunţat, unele au poze pe hi5 în chiloţi şi sutin, iar eu mă omor cu poeziile, cu facultatea, cu ziarele şi revistele, cu mine. Ce s-ar fi întâmplat dacă totuşi aveam mintea lor şi ajungeam ca ele. Ce? Îmi comentau toţi libidinoşii pozele pe hi5, facebook sau mai ştiu eu unde. Ce se alegea de mine dacă nu munceam: că doar părinţi, nema, pe când foşti mei colegi şi actualii sunt întreţinuţi de ei?
Lumea se schimbă, oare de ce în rău? Îmi pare rău de ce s-a ales din oamenii ce au făcut parte din adolescenţa mea. Nu cred că Dumnezeu nu le-a dat cap să gândească, nu ştiu ce s-a întâmplat de mă crucesc când mă uit în trecut la toţi acei oameni cu care am petrecut atâtea clipe.
Pe mine mă cunosc, sunt acelaşi copil care vrea să scrie. Încă mai vrea la poliţie. Încă mai vrea teatru şi muzică. Încă mai vrea să ajute oamenii de pe străzi şi copii orfani. Vreau să mă privesc peste 20 de ani, oare tot aşa voi fi?

nu am ce să vă ofer de ziua mea

De cele mai multe ori sunt sunt copleşită de chestii mărunte gen: peisaje, mirosuri, amintiri, poze. Nu ştiu dacă m-a impresionat vreodată vreo vilă sau maşină sau mai ştiu eu ce lucruri mari (cu excepţia Ferrari). Deci încerc să văd şi să trăiesc lucrurile mărunte din vaţa mea pentru că ele sunt cele mai importante. Fiecare alege ceea ce e mai bine pentru el, ceea ce crede că îl face fericit. Aşa că pentru acest motiv am scris şi o poezie a la “modernitatea” asta de azi, ce rupe gura târgului cu diverse premii. Şi câteva poze cu hamsterul colegei mele de facultate Chiţi-Jerry, plus un câine ce m-am urmărit ieri jumătate de oraş. Din păcate nu am avut ce să-i dau de mâncare, săracu’. A, şi pisicile mele de la Craiova:)

p.s. şi o poezie mai nouă:)…stilul meu:P
p.p.s. mâine îmi închid blogul (încep să mă hrănesc cu examene)

bărbaţii pe care îi refuz ajung fericiţi

Ce aiurea este să mergi pe drum şi să te gândeşti la lepra asta de trecut…
Ce l-aş omorî. Dar viaţa nu a fost niciodată un animal de pradă blând…

Mă gândesc la toţi bărbaţii pe care i-a refuzat
acum sunt fericiţi
habar nu am ce fac
cum fac de ajung toţi căsătoriţi şi fericiţi

Prima cerere în căsătorie a fost la 17 ani. un tip din Timişoara se stabilise în Spania. avea fratele însurat şi cu doi copii şi vroia să-i calce pe urme.
da ce i-am spus eu, du-te că nu mă mărit de la vârsta asta să ajung să culeg căpşuni în Spania
şi acu’ tipu’ e însurat şi fericit. mă mai întreabă câteodată pe an ce mai fac

Şi apoi a urmat alt băiat cu care fusesem trei luni împreună. îmi tot spune verzi şi uscate să mă convingă să ne luăm. că cică sunt fata perfectă şi ştiu de toate să fac. eh, l-am refuzat şi pe ăsta că aveam doar 18 ani. între timp l-a călcat maşina. a fost la Bucureşti, a făcut enşpe mii de operaţii. acum nu mai vrea soţie

Nu trece bine anu’ că alt fost prieten din clasa a noua îmi cere mâna. el stabilit în Italia
cu bani, cu alea, alea.
îi spun: frăţică am o facultate de terminat, nu mă mut cu tine în Italia. acum băiatu’ a ajuns foarte bine şi e fericit cu prietena lui

Nu era de ajuns că vine altul să mă ceară. Săracu’ avea 30 de ani şi vroia neapărat să ne luăm. negru, african, ce mai?
Da’ cum nu mă dau în vânt după asemenea naţii l-am refuzat. el între timp şi-a găsit una albă de 22 de ani şi s-a însurat. e atât de fericit încât iese fum din telefon când vorbim

După el, altă ofertă, frate. un fost coleg de liceu. io i-am zis că e prea imatur pentru mie. i-am dat un termen de zece ani. a zis că mă aşteaptă atât da’ cred că ştie şi el că nu am să mă mărit niciodată cu el

Eh, şi ultimul tocmai a plecat în America. visa la o casă, la mine şi la copii. faza tare e că atunci când eram mai mică visam să mă căsătoresc cu un american şi să devin bogată. am avut ocazia şi nu am profitat pentru că în timp mi-am pus o etichetă.
nu mă mărit, frate. acum tipul e bine merci în America şi sigur îşi caută soţie.

şi cum se face că toţi bărbaţii pe care îi refuz ajung fericiţi

Numai buba e că, eu, nu ajung fericită după ce mă refuză ei. tare aş vrea să le fur norocu’ ăla pe care îi au în iubire. de parcă venele mele nu ar duce în venele lor, iar ale lor ar duce în ale mele şi de acolo în alte direcţii mai norocoase

treceam ieri prin oraş

trecem ieri prin oraş. mi-am luat amintirile de mână după ce le-am deghizat într-un copil orfan.
te-am văzut prin sticla ce-mi stătea pe irişi. devenisei o ramă goală din lemnul oaselor.
erai mângâiat de adolescentele cu rochii de iarbă, cu părul din coji de nucă şi cu ochii din cercei reci şi umezi. erai şlefuit de vânt ce-ţi lipea razele soarelui de colţuri şi-ţi pătrundea viaţa lemnoasă.
oh! aş fi vrut ca ochii mei să devină sticla ta, aş fi vrut să-mi răstignesc pieptul în mâinile tinerelor ce te rupseseră în panglici pentru brazi!

aminirile îmi săpau falangele. cerneala zbura formând sate cu uliţe din colţi de rinocer

mergeam cu spatele pentru că trupul curgea în nori. la capăt erau trandafiri cu guri arse de rugăciuni.
m-am strecurat printre colţii lupilor ce atârnau de tulpini. nu înainte de a-mi lăsa copilul la rădăcini. nu aş vrea să-mi rănesc trecutul

oglinzi îmi curgeau acum prin sarea din obraji

Nu mă înjuraţi (asta este lumea care este ea)

Să încep cu lumea (ce scrie, şi scrie, şi scrie, şi a scris şi va mai scrie)

Favoriţii:
1. Nichita Stănescu
Gellu Naum
Ileana Mălăncioiu
Rita Chirian
Claudiu Komartin
Mircea Ivănescu
Tristan Tzara
Marin Sorescu
Mihai Curtean
Mihai Ursachi
Virgil Mazilescu
Ioan Radu Văcărescu
Ion Mureşan
Ioan Es. Pop
Mariana Marin

De mijloc:
1. Florian Silişteanu
Dan Coman
Radu Vancu
Călin Sămărghiţan
Emil Brumaru
Ion Caraion
Nichita Danilov
Dan Herciu
Traian Coşovei
Liviu Ioan Stoiciu
Dan Dănilă

Nu îmi place stilul:
1. Miruna Vlada
Elena Vlădăreanu
Oana Cătălina Ninu
Vasile Leac
Liliana Ursu
Dan Laurenţiu
Marta Petreu
Angela Marinescu
Stoian G. Bogdan

Deocamdată aceştia sunt.
Am postat acum ca să fiu mâine înjurată sau nu…
şi o poză cu mine aşa cum e un om la 12 noaptea…

p.s. nu ştiu ce are lumea asta că a înnebunit rău de tot. de aseară mă sună cineva care nu zice nimic doar îmi pune muzică din asta comercială. habar nu am cine e şi mai ales de ce nu vrea să spună cine e. şi ma tot uit la fix în fiecare oră, a devenit o obsesie de câteva zile.